Home » Spiritualitate » Descoperirea Sfintei Liturghii – Minunile ce se petrec în timpul Sfintei Liturghii

Descoperirea Sfintei Liturghii – Minunile ce se petrec în timpul Sfintei Liturghii

sfanta_liturghie_w800_h600_q100

 

E mult de atunci. Sunt peste 900 de ani de când stăpânea în Babilon împăratul Amurat, iar în Arabia, Amfilog. În împărăţia lor pătrunsese de mult sămânţa creştină. Predicau cu zel episcopi, preoţi şi călugări, dar mai pe ascuns, căci împăraţii nu priveau cu ochi buni întinderea Bisericii, văzând părăsite capiştile idoleşti. Mai bine o duceau schimnicii, care stau să umple deşerturile acelor locuri.
În vremea aceea creştinii din Ierusalim şi din Iudeea aveau adeseori neînţelegeri cu evreii cei necredincioşi, din pricina credinţei lor în învierea şi înălţarea Domnului nostru Iisus Hristos. Casă bună nu duceau ei împreună de multe sute de ani, dar acum lucrurile mergeau din ce în ce mai rău. De aceea evreii din Ierusalim, văzând că numărul creştinilor creşte şi că aceştia se întăresc în credinţa lor cea de Dumnezeu descoperită, s-au hotărât să ceară ajutor străin ca să scape de dânşii. Au strâns daruri multe şi bogate şi au ales câţiva dintre dânşii ca să meargă la Babilon.
Aceştia au plecat şi cu închinăciuni adânci s-au înfăţişat împăratului Amurat, dându-i şi da­ruri, pe care le-au însoţit de multe pâri asupra creştinilor: că sunt tare nesupuşi, că necurmat răzvrătesc pe oameni împotriva stăpânirii, că au de gând să se ridice cu oaste mare asupra lui, ca să-i dărâme stăpânirea şi să-şi ridice ei, creştinii, împărăţia lor, în Ierusalim.
Straşnic s-a mâniat Amurat împăratul, au­zind acestea. Şi cum la mânia lui se adăugau mereu pârile, din ce în ce mai multe şi mai grele, ale evreilor, a poruncit ca oastea să-i fie gata de război. Apoi a trimis veste – ca un mai-mare şi mai tare împărat – şi lui Amfilog al Arabiei, ca fără zăbavă să-şi ridice ostile şi împreună cu ale lui, să distrugă Ierusalimul, să spulbere din temelii Biserica şi să şteargă orice urmă de creştin, în veac să nu se mai pomenească numele lui Hristos.
Amfilog n-a zăbovit Şi-a strâns în grabă oastea, a unit-o cu cea trimisă de Amurat, prietenul şi stăpânul său, şi a pornit asupra sfintei cetăţi ca s-o dărâme şi să risipească Biserica.
Dar Domnul Dumnezeul nostru, care toate le ştie, toate le vede şi pe noi toţi ne păzeşte, n-a voit să se împlinească gândul năvălitorilor păgâni şi a apărat locul sfintei pătimiri a Fiului Său de urgia vrăjmaşilor. Domnul a apărat şi Şi-a întărit Biserica, chiar prin mâna împăratului care venise cu gând de nimicire.
Patriarh al cetăţii Sf. Mormânt, pe atunci, era prea fericitul părinte Metodie. Când a auzit că vine sumedenie de oşti păgâne l-a prins o mare grijă de Biserică şi de credincioşi. Plin de spaimă că va rămâne turma fără păstor, a găsit cu cale că este bine să se dea în lături din faţa vrăjmaşului şi a plecat în Antiohia. Dar n-a putut lipsi de slujbă dumnezeiescul lăcaş şi nici de mângâierea şi dulceaţa ei pe credincioşii rămaşi în cetate. De aceea a orânduit pe un preot, anume Ioanichie, să slujească în toate zilele, negreşit, în marea Biserică a Sf. Mormânt Iar preotul Ioanichie fiind cu adâncă credinţă şi nemăsurată teamă faţă de Dumnezeu, făcea tocmai după porunca stăpânului său şi după cum şi cugetul lui îi spunea, slujind şi înălţând rugăciuni către Domnul, cu lacrimi fierbinţi, ca să păzească Biserica şi pe credincioşii ei de năvala păgânilor.
N-au trecut multe zile şi a venit împăratul Amfilog cu oştile sale, a sfărâmat toată cetatea, trecând-o prin foc şi sabie, iar la urmă a trimis să risipească Biserica ce era înălţată deasupra Sf. Mormânt al Domnului şi Mântuitorului nos­tru Iisus Hristos. EL însă n-a îngăduit această fărădelege şi a acoperit Biserica cu un nor, încât nimeni nu mai putea să o vadă. Mai-marele oştilor s-a întors la împărat şi i-a arătat că praf şi cenuşă s-a ales din toată cetatea, dar că n-a putut găsi Biserica creştinilor. Foarte s-a mâniat Amfilog la vestea aceasta, Nici nu voia să plece fără această ispravă, gândind şi la bogăţia va-­ selor şi a podoabelor din Biserică. Bănuindu-şi generalul, a chemat pe cel mai credincios sfet­nic al său, l-a trimis cu o mâna de ostaşi credin­cioşi, să caute Biserica şi să iscodească de ce generalul cu oastea cea mare, n-a putut-o găsi.
Din voia lui Dumnezeu, sfetnicul împăratului n-a mai fost oprit de nori să intre în Biserică. Intrând n-a găsit decât pe preotul lăsat de pa­triarh, care, împreună cu un om de ajutor, se pregătea să slujească Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Ca un leu răcnind a sărit păgânul asu­pra preotului ca să-l prindă, să-l lege şi să-l ducă stăpânului înfuriat care aştepta neclintit ştiri din clipă-n clipă de la credinciosul lui sfetnic.
Dar, o, Doamne! Mare este puterea Ta şi nepătrunse sunt gândurile Tale! Iată ai vrut acum să se arate necredincioşilor puterea Ta cea mai presus de oameni şi de arme. Căci deo­dată au înţepenit mâinile păgânului întinse asu­pra preotului. Ţepene ca de fier s-au făcut şi nicidecum nu mai putea să se îndoaie. S-a în­spăimântat sfetnicul lui Amfilog şi de mare frică a fost cuprins. Acum a văzut el un semn al credinţei creştineşti.
Cu mintea lui luminată o clipă, a înţeles de unde este acest semn şi pentru ce s-a făcut. Şi îndată a căzut la picioarele preotului, cerându-şi umilit iertare de fapta urâtă ce avea să săvârşească. Preotul însă i-a vorbit cu blândeţe, ca unui fiu, nu ca unui vrăjmaş şi binecuvântându-l cu semnul sfintei şi de viaţă făcătoarei Cruci, îndată i s-au făcut mâinile sănătoase ca şi mai înainte. I-a zis apoi: „O, tu care ai fost trimis cu gânduri necurate şi neîngăduite, după ce ai văzut mâna Domnului nostru lisus Hristos şi iertarea ce ţi-a dat prin mine, umilitul şi neînsemnatul robul Său, întoarce-te şi spune stăpânului tău toate cele ce ai văzut şi ţi s-au făcui ţie”.
Umilit foarte s-a întors sfetnicul la împărat, gândindu-se la pedeapsa ce-l aştepta, dar şi la minunea ce se lucrase asupra lui. Ca un general învins şi cu armata nimicită venea; şi căzând în genunchi înaintea stăpânului său, i-a spus tot ceea ce a văzut; cum a vrut să-l prindă pe preot viu şi să-l aducă înaintea lui, cum i s-au înţepenit mâinile şi cum, prin binecuvântarea preotului lui Hristos, s-a făcut din nou sănătos.
Împăratul însă, păgân şi cu inima împietrită fiind, n-a crezut săvârşirea minunii lui Hristos. S-a aprins de mânie şi s-a jurat pe toţi dumnezeii lui că va face grajd din sfântul locaş al creştinilor, pe care, pe urmă îl va strica din temelii spre a risipi în cele patru vânturi locul de adunare al închinătorilor lui Hristos, iar pe preot îl va arde de viu.
La un semn a lui Amfilog îndată s-au strâns ostaşi mulţi, voinici şi încercaţi în lupte, căpitanii şi sfetnicii lui toţi şi s-au adus mulţime de cai şi cămile. Au încălecat cu toţii şi, cu împăratul în frunte au purces spre Biserica Sf. Mormânt din Ierusalim. Acolo – o, păgâni  nevrednici – au băgat toate animalele acelea în Sfânta Biserică, intrând şi Amfilog cu călăreţii săi. În acest ceas preotul se pregătea de slujba Sfintei Liturghii. Şi fără să se neliniştească sau să se teamă de cei ce intraseră în Biserică, a ieşit în mijlocul ei – după rânduială – şi închinându-se cu frica de Dumnezeu, a rostit rugăciunea aceasta pe care o spun toţi preoţii ortodocşi: Doamne, trimite mâna Ta şi mă întăreşte spre slujba aceasta, ca neosândit stând înaintea înfricoşatei Tale Mese, să săvârşesc jertfa cea fără de sânge. Că a Ta este puterea şi mărirea în vecii vecilor. Amin”.
Dar deodată ce vede împăratul? De ce se înfricoşează căpitanii, tremură oastea toată câtă încăpuse – printre animale – în Biserică? Nici n-apucase a sfârşi slujitorul lui Hristos ultimele cuvinte a scurtei rugăciuni şi îndată toate necu­vântătoarele ce se băgaseră în Sf. Locaş au căzut ca lovite de trăznet şi au murit. S-a spăimântat împăratul la vederea acestei mari minuni şi s-au înfricoşat toţi însoţitorii lui, dar n-au plecat şi nici nu s-a repezit vreunul asupra preotului. Ochii tuturor erau aţintiţi spre împărat Acesta ar fi vrut să fugă dar îi era ruşine. Ceva tainic, din adâncul sufletului său însetat după ceva de care nu-şi da seama, îi spunea să mai stea. De unde ştie el ce o să urmeze? Ce l-a pironit în Biserica marelui său potrivnic, Hristos, cel răstignit şi înviat?
Să se scoată toate animalele noastre de aici” a răsunat glasul împăratului şi cerând un scaun a zis celor din jurul lui: „Să şedem şi să vedem cum săvârşesc creştinii jertfa lor, ca să putem povesti şi noi de aceasta împăratului nostru Amurat”. Şi au şezut, Preabunul Dumnezeu însă nu vrea moartea păcătoşilor, nici a necredincioşilor, ci să se întoarcă şi să fie vii.
De aceea a trimis lumina strălucirii sale şi a luminat ochii cei împăienjeniţi ai sufletului lui Amfilog, care cu mare luare-aminte a stat în ascultarea Dumnezeieştii Liturghii. în vremea aceasta, după ce preotul s-a închinat în mijlocul Bisericii şi pe la Sfintele Icoane, a intrat în Sfân­tul Altar şi s-a îmbrăcat cu sfintele odăjdii: După ce s-a spălat pe mâini, iată-l se apropie de jertfelnicul sfânt, iar împăratul nu mai vedea faţă de om, ci faţă de înger, mai luminată decât soarele. Aşa sunt preoţii lui Hristos în slujba lor. O mare mulţime de îngeri îmbrăcaţi în haine albe, strălucitoare şi cu feţe luminate, au în mi­jlocul lor un Prunc minunat şi împodobit mai mult decât podoabele cerului şi ale pămân­tului, luminat şi înfrumuseţat foarte.
Lumina Lui, lumina şi feţele îngerilor ce-L înconjurau. La Sf. Proscomidie a fost aşezat Dumnezeiescul Prunc. Preotul s-a apropiat şi luând, după obicei, prescura în mâna stângă şi cuţitul cel anume făcut pentru slujbă, numit copie, în mâna dreapta, a zis: „Junghie-se Mielul lui Dumnezeu, cel ce ridică păcatul lumii, pen­tru viaţa şi pentru mântuirea lumii”. A împuns cu copia zicând: „Şi unul din ostaşi cu suliţa coasta Lui a împuns şi îndată a ieşit sânge şi apă. Iar împăratul n-a văzut pe preot împungând prescura, cea anume pregătită pentru slujbă, ci a văzut că a fost înjunghiat acel minunat şi Dumnezeiesc Prunc înconjurat de îngeri. O! cine ar putea spune acum mânia lui Amfilog! Tremură din tot trupul, îi vine să sară şi să înjunghie el cu sabia de la şold, pe acel preot ucigaş, căruia nu-i este milă de copilul cel preafrumos, cum nu mai văzuse împăratul niciodată.
Înfuriat peste măsură, sare de pe scaun strigând: „Acesta este ucigaş, că a înjunghiat un aşa de frumos Prunc, a cărui frumuseţe covârşeşte toată lumea. Înconjuraţi Biserica, ca nu cumva să scape el cu fuga, ci să-l prindeţi şi să-l legaţi”, pentru că avea de gând să nu-l lase să-şi sfârşească slujba. Dar puterea cea mare a lui Dumnezeu a liniştit din nou pe împărat, care mulţumindu-se cu înconjurarea Bisericii, s-a aşezat să ia seama la slujba preotului lui Hristos.
Ce vede împăratul acum nu-i vine să creadă! Când au intrat în Biserică şi-n altar atâţia oameni, câţi vede el acolo? Şi cum de încap aşa de mulţi în jurul preotului pe care-l privesc cu evlavie şi se roagă împreună cu dânsul?! Căci împăratul vedea cu ochii sufletului său toată nesfârşita mulţime de oameni pentru care se ruga preotul, îi pomenea şi aducea jertfă din prescura de jertfă, pentru ei, sfinţi şi păcătoşi, vii şi morţi. Vedea pe Preasfânta Fecioara Ma­ria, „în haina aurită îmbrăcată şi preaînfrumuseţată”, stând de-a dreapta minunatului Său Copil înjunghiat, dar totuşi viu. Pe Sf. loan Botezătorul, cel încins cu curea, aspru şi slab de post, pe prooroci, pe Sf. Ilie, care cu rugăciu­nea lui a încuiat cerul trei ani şi şase luni, înălţându-se la cer în car de foc şi pe Daniil în groapa cu lei; pe Sfinţii Apostoli ai Domnului Hristos şi pe toţi sfinţii, mucenicii şi cuvioşii. Toţi cu feţe luminate şi strălucitoare, deşi unii erau plini de răni, cu trupuri sfârtecate, alţii uscaţi de postul pustiului, toţi dându-şi viaţa pentru Hristos căruia I se închinau. Şi când preotul a împuns într-un corn al prescurii şi curgeau pe Sf. Disc al jertfei, nenumărate fărâmituri şi zicea: „Primeşte, Doamne, jertfa aceasta pentru iertarea păcatelor tuturor fraţilor noştri cei întru Hristos şi pentru tot su­fletul creştinului celui necăjit şi întristat, căruia îi trebuie mila şi ajutorul lui Dumnezeu…” pe dinaintea ochilor împăratului au trecut mii şi mii de oameni, bărbaţi, femei, copii, cu haine şi cu chipuri deosebite, toţi mulţumind lui Dum­nezeu… dar nu cunoştea pe nici unul, pentru ca Amfilog nu cunoştea de aproape pe nici un creştin. Apoi preotul aducea jertfa pentru fie­care nume de creştin viu ce-i era dat să-l pome­nească. Şi toţi cei pomeniţi, pe numele fiecăruia, îndată se vedeau uşuraţi de greutăţile lor, de necazuri şi de nevoi. Celor bolnavi li se întorcea sănătatea în trup, fiecăruia i se făcea după cererea sa pe care preotul o pune înaintea Domnului, scoţând şi părticica.
După aceea preotul ia în mână ultimul corn al prescurii şi din nou se roagă. De data aceasta aduce jertfă pentru cei morţi: „întru pomenirea şi iertarea păcatelor tuturor celor din veac adormiţi întru credinţă: a strămoşilor, a moşilor, a părinţilor, a fraţilor…a celor dintr-o rudenie, a celor dintr-o seminţie cu noi, şi a tuturor celor care au adormit întru nădejdea învierii şi a vieţii veşnice…”. Ochii lui Amfilog văd sute şi mii de suflete rugându-se, cu Hristos dimpreună, pentru iertarea păcatelor lor cele de voie şi a celor fără de voie. Şi mai aude ceva. Preotul lui Hristos se roagă pentru toţi, ori­ unde ar fi murit. L-a mişcat până în adâncul su­fletului rugăciunea preotului pentru cei pe care „i-a acoperit apa, marea, râurile, izvoarele, bălţile, puţurile, războiul i-a secerat şi cutremu­rul i-a cuprins, tâlharii i-au ucis şi focul i-a ars; şi fiarelor, păsărilor, jigăniilor şi la toată firea celor din mare s-au făcut mâncare; şi a celor răpiţi fără de veste, arşi de trăznete…”
Şi feţele unora erau luminate, ale altora erau întunecate, iar îngerii lui Dumnezeu luau jertfele pentru cei păcătoşi şi răi, se rugau şi ei pentru dânşii, dar păcatele lor fuseseră prea mari pentru ca să nu fie nevoie de o mai lungă rugăciune. De aceea jertfele acestora se arun­cau în foc.
O! ce luminoasă stea a răsărit acum! Cea mai luminoasă din toate. Şi s-a aşezat „deasupra unde era pruncul”. Iar acesta, Cel neîncăput, încăpea acum pe discul sfinţit din faţa preotului, împreună cu nenumărata ceată a credincioşilor Săi… „Mare e taina creştinilor”, se gândeşte îm­păratul! Mare şi nepricepută, căci vede şi nu înţelege. Şi nu ştie la ce să se oprească mai mult din ce a văzut. A uitat că Biserica e înconjurată, a uitat de uciderea preotului, pe care cu câteva clipe mai înainte îl socotea ucigaş… Dar nu poate gândi mult, căci privelişte nouă şi minu­nată se arată ochilor minţii sale.
S-a terminat slujba, numită proscomidie, adică slujba pentru pregătirea sfintelor, când se întrebuinţează prescură, vin şi apă, cele ce închipuiesc trupul, sângele lui Hristos şi apa din trupul Domnului. Preotul e în mijlocul uşilor împărăteşti făcând sfârşitul, sau cum se numeşte în limbaj bisericesc otpustul utreniei, adică a slujbei de dimineaţă.
Slujitorul Domnului s-a întors spre Sfânta Masă, se închină adânc, apucă în mâini Sf. Evanghelie şi făcând cu dânsa semnul Sf. Cruci, zice cu glas mare, începând sfânta şi dumneze­iasca Liturghie: „Binecuvântată este împărăţia Tatălui şi a Fiului şi a Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”.
Îndată s-a umplut toată Biserica de lumânări minunate, iar Sfântul Altar de foc dumnezeiesc. Acestea luminau feţele celor din Biserică, în care veniseră şi câţiva creştini, înfruntând mânia păgânilor.
Minunată vedere am văzut noi aicea astăzi”, a zis împăratul către ai săi. Din ce în ce cade pânza de pe ochii săi, din ce în ce se răreşte ceaţa ce-i învăluise mintea de când a deschis ochii pe lume, din ce în ce se împrăştie în­tunericul ce sălăşluise în sufletul lui.
Pe fiecare clipă Amfilog vede şi aude ceva nou, tot mai mult înţelege şi tot mai adânc pă­trunde în înţelesul tainic, în înţelegerea adâncă a jertfei care se aduce de preoţi pentru ajutorul şi iertarea păcatelor tuturor oamenilor.
Căci glasul preotului se aude liniştit şi lămurit: „Cu pace Domnului să ne rugăm… Pentru pacea de sus…pentru pacea a toată lumea..” Vedeţi? Pace vor creştinii, pace necurmată, pace şi rugăciune. Nimic nu-i mai sfânt pe lume şi-n viaţa omului ca acestea. De aceea aproape toate ecteniile creştine sunt pentru pace mai întâi şi de aceea toate rugăciu­nile încep cu: „Domnului să ne rugăm”.
O, Doamne! ce de îngeri nevăzuţi stau dina­intea tronului Dumnezeului celui viu şi se roagă, cu preotul odată, „pentru pacea de Sus, pentru mântuirea sufletelor oamenilor; pentru pacea a toată lumea, pentru buna stare a sfintelor lui Dumnezeu biserici!” Pentru că niciodată un preot nu se roagă singur. Nici odată şi nicăieri. Ci oriunde dimpreună cu dânsul stau la rugăciu­ne sfinţii toţi, toate cetele îngereşti. Da hotărât: nu un om se roagă ci mii şi mii de îngeri se roagă prin gura şi glasul preotului.
Ce mai vedea îm­păratul când se ruga preotul? Vedea văzduhul vânzolit de furtuni mari şi ploi cu piatră pustiitoare, sau liniştit multă vreme de se usca pământul şi piereau vieţui­toarele de foame şi de sete. Iar când preotul zicea: „pentru buna întocmire a văzduhului şi pentru îmbelşugarea roadelor pământului”, toate se rânduiau şi se potriveau cum trebuie, ca tot omul să aibă belşug; şi să laude în pace pe Dumnezeu.
Iată marea învăluită de furtună neagră şi frământată de valuri năprasnice, iar corăbiile legănate ca nişte nuci, aplecându-se într-o parte şi în alta, gata-gata să se răstoarne sub talazuri. lată călătorii din văzduh în primejdii de moarte, ca şi pe cei de pe uscat ameninţaţi de vrăjmaşi şi de fiare. Dar îndată toate s-au liniştit, stihiile s-au împrăştiat. Cuvântul preotului care se ruga  „pentru cei care călătoresc pe pământ, pe ape şi în văzduh”, a alinat marea, a liniştit-o, a po­tolit şi răzvrătirea din văzduh, cum a înlăturat toate primejdiile călătorilor uscatului. Şi toţi: vâslaşi, zburători, călători, cu glas de rugăciune şi cu privirea-n sus de mulţumire, aduc slavă lui Dumnezeu că au scăpat din cumpenele morţii.
Cuvântul preotului, îngerul în trup al Dom­nului, pe toţi îi mântuie, pentru că în rugăciuni întreaga ceată cerească se roagă cu dânsul şi „bine întocmeşte văzduhul”,„belşug roade­lor pământului şi vremuri paşnice”, ne izbăveşte pe toţi de „tot necazul, mânia, primejdia şi nevoia”. Acestea toate le vedea Amfilog îm­păratul, cum le poate vedea orice suflet cre­dincios. Iar când preotul, la sfârşitul ecteniei a zis: „Pe Preasfânta, Curata, Preabinecuvântata, Mărita, Stăpâna noastră de Dumnezeu Născă­toarea şi pururea Fecioara Maria, cu toţi sfinţii pomenind-o”, iată a văzut împăratul pe Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu pogorându-se din cer, înconjurată de o mare mulţime de îngeri şi stând înaintea Sf. Mese, alăturea de preot, şi-a ridicat mâinile spre cer şi cu lacrimi de caldă iubire se ruga la Dumnezeu pentru creştinii care o cinstesc şi o cheamă în rugăciunile lor ca ajutătoare şi mijlocitoare către Fiul Său.
A ieşit preotul cu vohodul, cu Sf. Evanghelie în mâini, pe uşa dinspre miazănoapte. El însă nu merge singur, numai cu cele două făclii, aprinse dinainte, ci ochii lui Amfilog văd, un om slab de post şi rugăciune, cu haină de păr de cămilă şi încins cu curea, pe Ioan Botezătorul care mer­gea ca un sfeşnic, înaintea lui Hristos cel închipuit de Sf. Evanghelie; văd cum arhanghelii Mihail şi Gavriil îl ţin unul de o mână şi altul de cealaltă şi nenumărate lumini aprinse se duc de sfinţii îngeri, care vin împreună cu preotul încet, în mijlocul Bisericii, se pleacă odată cu dânsul, fac metanie până la pământ când acesta a binecuvântat şi cu toţii pornesc spre Sf. Altar, ţinând în cinste mare Sf Evanghelie, după cu­vântul preotului, spus în taină în mijlocul Bisericii: „Stăpâne Doamne, Dumnezeul nos­tru, Cela ce ai aşezat în ceruri cetele şi oştile îngerilor şi ale Arhanghelilor, spre serviciul măririi Tale, fă împreună cu noi să fie intrarea sfinţilor îngeri, care servesc împreună cu noi şi împreună măresc bunătatea Ta ”. Iar după ce au ajuns în Sf. Altar şi a zis slujitorul lui Dumnezeu: „Că sfânt eşti Dumnezeul nostru şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, a început să se cânte de mii de Heruvimi şi Serafimi, cântarea cea îngerească: „Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte, miluieşte-ne pe noi”.
Şi-n vremea acestei sfinte cântări îngereşti, când preotul se roagă în taină spunând minu­nata rugăciune: „Dumnezeule cel Sfânt, care întru sfinţi te odihneşti, Cela ce cu glas întreit sfânt eşti lăudat de Serafimi şi mărit de Heruvimi şi de toată puterea cerească închinat, primeşte şi din gura noastră, a celor păcătoşi, întreit sfânta cântare şi ne cercetează pe noi cu bunătatea Ta. Iartă-ne nouă greşeala cea de voie şi cea fără de voie, sfinţeşte sufletele şi trupurile noastre şi ne dă nouă să ne închinăm Ţie cu cuvioşie în toate zilele vieţii noastre…”, în vremea aceasta când răsuna Biserica toată de măreaţa cântare îngerească, îngerii ridicau în sus Sf. Jertfe, ţinând-o cu mare frică.
La sfârşit a zis cu glas mare Arhanghelul Mihail: „Să luăm aminte” iar Gavriil a răspuns odată cu preotul: „Pace tuturor”, după ce acesta trecuse după Sf. Masă, ca să aştepte citirea apostolului, zicând cu adâncă sfială întru sine: „Binecuvântat eşti pe scaunul măririi împărăţiei Tale, Cela ce şezi pe Heruvimi, totdeauna, acum şi pururea şi în vecii, vecilor, amin”.
De acolo l-au luat doi îngeri şi l-au dus de a cădit altarul şi jumătate din Biserică. Şi când a cădit spre împăratul, acesta nu vede om, ci înger care cădeşte spre el, se pleacă în faţa lui şi-l înseamnă cu cădelniţa, în chipul Sf. Cruci, iar în rotocoalele de fum mirositor ce se înălţau din cădelniţă erau toate jertfele şi toate rugăciunile de mulţumire ale creştinilor, pentru binefaceri­le pe care Dumnezeu le revarsă asupra lor.
Printre zăbrelele groase ale ferestrelor Bisericii s-a strecurat o rază de soare. Toată lumina şi toată căldura lui se scurgeau pe acea rază tremurătoare, peste faţa preotului, peste hainele lui; toată lumina şi căldura Domnului se răsfrânge acum din ochii preotului în sufletul împăratului, care-şi pune mâna la piept şi se pleacă sfios în faţa acestui om minunat, a acestui înger în trup şi pe care-l simte mai mare, mai tare şi mult mai curat decât dânsul şi decât toţi preoţii împărăţiei lui Amfilog, împărat al în­tregii Arabii.
L-au dus apoi îngerii pe preot cu mare cinste, înaintea Sf. Mese, au luat Sf. Evanghelie, au deschis-o stând în uşile împărăteşti şi a început preotul a citi. Deodată a văzut împăratul, care îngenunchiase, îngeri pogorându-se din cer şi stând în jurul preotului. Ascultau Sf Evanghelie, luau de pe buzele vestitorului cuvintele, unul după altul, le împrăştiau în toată Biserica, în toată lumea, iar după ce s-a săvârşit citirea, în­dată s-au întors îngerii, cu laude şi cântări Dum­nezeieşti să-şi dea fiecare cuvintele acelea înaintea lui Dumnezeu. Iar din luminile aprinse în faţa Sf. Evanghelii, ieşeau raze de luminare a adevărului din Sf. Carte, îi străbăteau în­tunericul necredinţii lui Amfilog şi-l împrăştia.
Mare spaimă a cuprins pe împărat, văzând acestea şi de mare frică şi cutremur a fost cuprins sufletul lui. Năvăleau gândurile în min­tea lui, cum năvălesc valurile mării unul după altul, mânate de furtună, căci furtună mare se zbătea şi-ntrânsul.. Viaţa lui de până acum în­tunecată şi rece îi trecea pe dinainte într-o clipă, o mâna ceva din urmă şi răsărea din locul ei un soare nou. Un stăpân nou, dar nu înarmat, nici puternic ca Amurat, îi venea de undeva de departe, ci unul blând şi paşnic, neînarmat decât cu adevărul şi neîncins decât cu dreptatea şi iubirea. „O, Doamne, îşi zicea el acum, ce bine este aici! în ce iad am petrecut eu până acum! Ce întuneric îmi acoperise sufletul! Doamne, câţi vor fi ca mine. Adu-i pe toţi aici în casa Ta, Doamne al creştinilor, să vadă, să creadă, să se lepede de greşeala şi de nepăsarea în care trăiesc şi să vadă că nu este mulţumire şi linişte sufletească mai mare, decât să stea înaintea Ta!”… Atâta linişte niciodată n-a simţit sufletul lui, fiindcă niciodată n-a îngenunchiat înaintea lui Dumnezeu. De aceea acum priveşte şi as­cultă cu mai multă băgare de seamă.
Astfel, când preotul, după Evanghelie, a încheiat ectenia, cu cuvintele: „Că milostiv şi iubitor de oameni Dumnezeu eşti şi Ţie slavă înălţăm, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, împăratul a văzut cum îngeri mulţi au ieşit din altar cu un vas de mir scump şi au început a mirui pe credincioşi; dar neaflând creştini mulţi, care nu veniseră la Biserică de frica împăratului şi a oastei lui, a venit un înger şi la Amfilog zicându-i: „Iată noi venim de miruim aşa, deşi nevăzuţi, pe toţi cre­dincioşii, ori de câte ori şi unde se săvârşeşte această sfântă slujbă, numită Dumnezeiasca Li­turghie. Tot creştinul trebuie să fie miruit de noi. Astăzi însă iată, mirul a rămas, pentru că din cauza ta, a gândului cu care ai venit aici, nu s-au adunat credincioşii la sfânta slujbă. De aceea tu vei da seamă de această nelegiuire la înfricoşata judecată a lui Hristos Dumnezeu”.
S-a liniştit sufletul împăratului cum se liniştesc apele adânci după potolirea furtunii. S-a deschis mintea lui, a răsărit în sufletu-i sâm­burele căinţei şi sămânţa credinţei, şi a strigat împreună cu credinciosul său sfetnic Mosaip: „Miruieşte-ne şi pe noi, că de acum şi noi vom fi servitori credincioşi ai Dumnezeului vostru Hristos”. Dar n-au strigat numai ei, ci toţi căpi­tanii şi însoţitorii lor. Iar îngerul i-a miruit pe toţi la rând, începând cu împăratul şi îndată au căzut de pe ochii lor ca nişte solzi: au căzut solzii necredinţei de pe ochii inimii lor!
Smeriţi cu trupul şi cu sufletul, au şezut cu toţii ascultând ecteniile şi rugăciunile ce se rost­esc în Biserică. La sfârşitul acestora, înainte de a se începe cântarea Heruvicului, în timpul căreia se iese cu Sf. Daruri, când a zis preotul cu glas tremurat „Ca sub stăpânirea Ta, tot­deauna fiind păziţi, Ţie mărire să înălţăm, Tatăl şi Fiului şi Sf. Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, minunată vedere s-a arătat împăratului şi celor din Biserică, după cum şi astăzi se arată oricărui creştin binecredincios, care calcă în Sf. Locaş cu inima frântă şi smerită.
S-au pogorât din cer îngeri cu arme de foc. Duhuri întunecate ale satanei veneau şi aduceau pâri asupra preotului, iar îngerii Dom­nului cei luminaţi, le-au ieşit înainte şi i-au alun­gat din Biserică. „Nimenea nu poate vorbi de rău pe slujitorul şi robul Domnului, ziceau ei. El spre această slujbă e sfinţit Şi când o săvârşeşte, chiar păcate de ar fi făcut cumva, el e curat şi luminat ca şi îngerul”.
Se apropia cel mai sfânt ceas al aducerii jert­fei celei fără de sânge şi satana care n-o poate suferi, pentru că se aduce spre biruinţa şi ruşinarea lui, încearcă să bârfească pe slujitorii Domnului Hristos, cei sfinţiţi prin Duhul Sfânt, ca să îndoiască pe credincioşi. Căci multe bârfeli de acestea le şoptesc la urechile credincio­şilor. Domnul Dumnezeu însă nu îngăduie aceas­ta; le va cere El odată socoteală de faptele lor.
Preotul se roagă încet în Sf. Altar: „Nimenea din cei legaţi cu poftele şi cu plăcerile trupeşti nu este vrednic să vie, sau să se apropie, sau să servească Ţie! Că a servi Ţie este lucru mare şi înfricoşat însuşi Puterilor cereştii.. Pe Tine dar Te rog, Cel ce eşti singur bun şi binevoitor, caută spre mine păcătosul şi netrebnicul robul Tău, şi-mi curăţeşte sufletul şi inima de cuget rău; îndestulează-mă cu puterea Sfântului Tău Duh, ca îmbrăcat fiind cu darul preoţiei, să stau înaintea Sfintei Tale Mese şi să jertfesc Sfântul şi preacuratul Tău Trup şi cinstitul Sânge…”.
A făcut apoi trei metanii mari, zicând de trei ori cântarea care se cântă şi la strană: „Care pe Heruvimi cu taină închipuim…” Aşadar, preoţii preînchipuie pe îngeri. Şi creştinii pot să ajungă ca „Heruvimii” dacă „se leapădă de grija cea lumească”. N-a bănuit degeaba împăratul. Şi-i vine şi lui să se plece în metanie, cu toţi ceilalţi din Biserică, odată cu preotul.
Acesta a deschis Sf. Uşi, a cădit, se întoarce închinându-se spre Sf. Masă, vine de se pleacă spre popor cerând iertare: „iertaţi-mă, fraţilor, pe mine păcătosul” şi iese cu Sfintele Daruri. În dreapta ţine Sf. Potir, în stânga Sf. Disc şi îndată e înconjurat de mii de îngeri care luminau calea cu făclii aprinse şi umpleau văzduhul cu cântări de laudă.
Vede împăratul pe preot mergând cu Hristos spre Ierusalim, când mulţimea l-a primit cu ramuri verzi, cu stâlpări şi cu hainele aşternute pe drum, strigând: „Osana întru cei de Sus, bine este cuvântat Cel ce vine întru numele Domnului”. Venea împăratul împăraţilor ca să fie prins şi răstignit de necredincioşii evrei, cum vedea Amfilog, când preotul a pornit din mijlo­cul Bisericii spre Sf. Masă.
A pus acolo Sf Vase, pe Hristos, ca într-un mormânt nou, a închis uşile împărăteşti şi a tras dvera, adică perdeaua, cum Iosif cel cu bun chip” a pecetluit groapa Domnului, cu piatra cea „mare foarte”.
De aceea auzea împăratul pe preot zicând, când îl atinse cu Sf. Vase: „Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând preacurat trupul Tău cu pânză curată înfăşurându-L şi cu miresme, în mormânt nou îngropându-L, L-a pus…”, şi de aceea vedea feţe de înger jelind, cu făclii ca la un mort; luau parte la îngroparea lui Hristos.
A cădit apoi sfântul mormânt, adică Sf. Masă, şi îndată au văzut toţi cei din Biserică pe Sf. Duh pogorându-se din cer şi odihnind peste Sf. Daruri. Toată Biserica s-a umplut de buna mireasmă a Darului Preasfântului Duh, iar Sf. Altar s-a luminat mai mult decât razele soarelui. Căci aşa se luminează şi străluceşte locul unde sălăşluieşte harul Sf. Duh, aşa se curăţă orice suflet de credincios şi aşa vede tot creştinul cu adâncă evlavie şi cu neclintită credinţă…
„Să ne iubim unii pe alţii, ca într-un gând să mărturisim”, a strigat preotul şi inima lui Amfilog începe a trece peste zăgazurile firii omeneşti, începe a simţi o nesfârşită dragoste de preot, de cei ce-l ajutau la slujbă, de creştinii ceilalţi, de toţi şi de toate care mărturisesc pe Dumnezeu de Tată, Care este „întărirea şi scăparea” tuturor, după cum şi preotul spunea chiar în acea clipă, sărutând cu sfială, sfintele Daruri, aşa acoperite cum erau.
De ce-a văzut atunci împăratul, mult s-a minunat Dumnezeu, Părintele nostru şi al Dom­nului nostru lisus Hristos, s-a pogorât din cer, dimpreună cu 12 heruvimi; şase de-a dreapta şi şase de-a stânga, a sărutat sfânta pâine de pe Sfânta Masă, zicând: „Acesta este Fiul meu, cel iubit, care curăţeşte păcatele lumii”. Şi îndată s-a suit la ceruri.
O! în ce întunerec ai trăit până acum, Amfilog, îi spunea cineva la ureche! Vezi tu în ce luminată viaţă trăiesc creştinii, pe care tu n-ai vrut s-o cunoşti şi pe care voiai încă s-o spulberi de pe pământ? Această viaţă ţi se deschide şi ţie de acum. Fii vrednic de dânsa şi te roagă lui Dumnezeu cu glasurile care se aud acum..”
O, Doamne! Ce glasuri dulci! Şi-s aşa de multe! Ce vorbe minunate spun!” Biserica e plină de cete îngereşti, care toate, îngenunchiate, spun odată cu preotul: „Cred într-unui Dumnezeu, Tatăl Atotţiitorul, Făcătorul cerului şi al pământului… Şi într-unul Domnul nostru lisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu…”
Ascultă împăratul cu adâncă luare-aminte. Aude de naşterea din Fecioară, de răstignire, de îngropare, dar şi de învierea Domnului Iisus; aude de Duhul Sfânt, de o Biserică, de un botez… Aştept învierea morţilor şi viaţa veacu­lui ce va să fie. Amin”. Cum se lipesc de sufletul lui aceste cuvinte minunate! Cum le ţine minte şi ce limpezire îi aşează ele, în zbuciumatul lui suflet! Ce regulă în gândurile cele răvăşite! Harul Sfântului Duh, ce a umbrit sfintele Daruri, când preotul legăna deasupra lor acoperământul, parcă s-a pogorât şi peste dânsul.
S-a sfârşit „crezul”, au tăcut îngerii. Dar iată se aude glasul preotului cuprins de o adâncă mişcare sufletească: „Să stăm bine, să stăm cu frică, să luăm aminte, sfânta jertfă cu pace a o aduce”.
De acum se aduce jertfa, îşi spune Amfilog, ce-am văzut până acum a fost numai o pregătire”. Şi-ar fi zis mai multe, dacă nu l-ar fi cuprins frica şi pe dânsul, când a grăit preotul: Să stăm cu frică”.
Şi toate cetele acelea înaripate ale cerului, care rostiseră „Crezul”, îndată au căzut în genunchi, cuprinse de mare frică. Dar o frică dulce, aşa cum ai când stai înaintea mamei iu­bite, sorbindu-i fiecare cuvânt, nu frica aceea de care eşti cuprins înaintea vrăjmaşilor, frică pe care ţi-o dă necunoştinţa de ce are să se întâmple. Feţele îngerilor însă străluceau de lumină cerească şi stau vesele, aşteptând în genunchi la rugăciune, stând gata să cânte slavă Domnului Dumnezeului nostru celui Preaînalt.
Din înălţimea cerului s-a coborât Sf. Duh şi sălăşluia deasupra preotului, peste care odih­nind, l-a umplut de lumina Sa cea Dumnezeiască; iar când acesta a spus ultimele cuvinte: să luăm aminte, sfânta jertfă cu pace a o aduce”, a văzut Amfilog pe Pruncul cel înjunghiat înălţându-se spre cer, de unde s-a întors cu 40 de Serafimi care au înconjurat Sfânta Masă.
„Darul Domnului nostru lisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi Tatăl, şi îm­părtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţii”, grăieşte preotul binecuvântând pe toţi cu Sf. Cruce, din uşile altarului. Dar nu binecuvân­tează el, ci însuşi Dumnezeu Tatăl, care atunci dă tuturor darul Domnului lisus; iubirea cea nesfârşită, şi Sf. Împărtăşire cea de la Duhul Sfânt, puterea, întărirea de a păzi poruncile Domnului şi sfinţenia ca fiecare să fie „un fiu al lui Dumnezeu”.
De aceea şi poporul răspunde preotului: „Şi cu duhul Tău”, ca şi asupra lui să se reverse darurile deosebite pe care le împarte fiecare din persoanele Sfintei Treimi. Ce înălţat, ce sus îşi simte inima şi cugetul când a auzit „Sus să avem inimile!” Şi nu mulţumeşte numai preotul când zice: „Să mulţumim Domnului”. Şi toate cetele cereşti şi sfinţii toţi mulţumeau lui Dum­nezeu pentru vrednicia de a vedea sfânta jertfa şi pentru binefacerile ce le dobândim printr-însa. Aşa se roagă şi preotul în taină, închinându-se înaintea Sfintei Mese: „Cu vrednicie şi cu dreptate este a-Ţi cânta Ţie, pe Tine bine a Te cuvânta, pe Tine a Te lăuda, Ţie a-Ţi mulţumi, Ţie a ne închina în tot locul stăpânirii Tale…, Mulţumim Ţie şi unuia-născut Fiului Tău şi Duhului Tău celui Sfânt, pentru care le ştim şi care nu le ştim, pentru facerile Tale de bine cele arătate şi cele nearătate, ce s-au făcut spre noi. Mulţumim Ţie şi pentru slujba aceasta pe care ai voit a o primi din mâinile noastre, măcar că stau înaintea Ta mii de Arhangheli, cei cu ochi mulţi şi Serafimii cei cu câte şase aripi, care se înalţă zburând”.
Cine vine din nepătrunse înălţimi cereşti? De unde această lumină orbitoare care a um­plut altarul, când preotul grăieşte: „Cântare de biruinţă, cântând, strigând, glas înălţând şi grăind”? Este Dumnezeu Părintele, Tatăl „tuturor celor văzute şi al celor nevăzute” încon­jurat de 12 Serafimi, fiecare având câte şase aripi: cu două îşi acopereau feţele de lumina cea Dumnezeiască, pe care nu o pot suferi, cu două îşi învăluiesc picioarele, iar cu două zburau şi cântau, dimpreună cu nesfârşite cete îngereşti: „Sfânt, Sfânt, Sfânt, Domnul Savaot, plin este cerul şi pământul de mărirea Lui”.
Iar preotul adăuga rugându-se încet: „Cu aceste fericite puteri şi noi, iubitorule de oameni, Stăpâne, strigăm şi grăim: Sfânt eşti şi Preasfânt Tu şi unul născut Fiul Tău şi Duhul Tău cel Sfânt….”
Şi după ce Tatăl ceresc a sărutat pe prea iubitul Fiul Său, S-a înălţat iarăşi la ceruri.
Iată se apropie ceasul jertfei celei mai presus de fire. De aceea s-a umplut Biserica de îngeri şi toţi răspund „Amin”, când preotul a zis: „Luaţi, mâncaţi: acesta este Trupul Meu, care se frânge pentru voi spre iertarea păcatelor”. Iar când a grăit, îndemnând: „Beţi dintru acesta toţi, acesta este Sângele Meu, al legii celei nouă, care pentru voi şi pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor”, a văzut Amfilog ceva foarte de mirare: doi îngeri luau păcatele oamenilor şi le aruncau în foc de le ardeau. Căci Sângele Domnului curăţă pe tot omul credincios, care se împărtăşeşte dintr-însul, de tot păcatul, cum curăţa focul fierul de toată zgura.
Toţi îngerii au îngenunchiat odată cu preo­tul; fără să vrea şi Amfilog a căzut în genunchi. Căci în vreme ce se cânta „Pe Tine Te lăudăm…” se sfinţeşte jertfa cea fără de sânge. Preotul se roagă din toată fiinţa lui: „încă aducem Ţie această slujbă cuvântătoare şi fără de Sânge şi cerem, şi ne rugăm, şi ne cucerim: trimite Duhul Tău cel Sfânt peste noi şi peste aceste daruri ce sunt puse înainte”.
Apoi după ce se roagă de trei ori: „Doamne, Cela ce ai trimis pe Preasfântul Tău Duh, în ceasul al III-lea, apostolilor Tăi, pe acela Bunule, nu-l lua de la noi, ci ne înnoieşte pe noi care ne rugăm Ţie”, binecuvintează Sf. Disc cu mână curăţită şi cu suflet luminat, ca un înger, zicând: „Şi fă pâinea aceasta, cinstit Trupul Hristosului Tău”. După aceea şi spre potir grăind: „Iar ce este în potirul acesta cinstit Sângele Hristosului Tău”; „prefăcându-l cu Duhul Tău cel Sfânt”, adaugă la urmă binecuvântând peste amândouă.
Nu mai este pâine, ci trupul lui Hristos cel viu, nici nu mai vede Amfilog vin, ci însuşi Sângele lui Hristos, prefăcute fiind, prin nemărginita putere a lui Dumnezeu, pe care împăratul o simte acum când se roagă odată cu preotul.
De aceea e mai mare smerenia şi mai adâncă umilinţa acum, de aceea îngerii cu aripile întinse, le mişcă deasupra sfintelor vase ca să le apere acoperindu-şi faţa, pentru că nu pot privi într­una chipul Sf. Jertfe.
Sfântă clipă este aceasta, sfântă şi înălţătoare. Acum vede împăratul tot rostul slujbei, toată această minunată pregătire pen­tru sfinţirea Sf. împărtăşanii. A fost pătruns şi el de fiorul harului Preasfântului Duh care face din prescura slujită, Trupul lui Hristos, din vinul blagoslovit, Sângele Lui, iar prin păr­ticelele, care însoţesc pomenirea de către preot, a celor vii şi a celor morţi, dă sănătate, iertare de păcate şi îndeplinirea „tuturor cere­rilor cele către mântuire”.
Pentru că jertfa aceasta fără de sânge, se aduce „pentru ca să fie celor ce se împărtăşesc dintr-însa, spre trezirea sufletului, spre iertarea păcatelor, spre împlinirea împărăţiei cerurilor, spre îndrăznirea cea către Dumnezeu şi nu spre judecată şi nici spre osândă. Încă se aduce această slujbă cuvântătoare pentru cei răposaţi întru credinţă… şi pentru tot sufletul care s-a Săvârşit în buna credinţă”. Aşa se roagă preotul în Sf. Altar şi aşa auzea şi Amfilog.
Dar deodată, în această adâncă tăcere, se aude un clopoţel. Este cădelniţa, pe care mişcând-o preotul în chip de cruce, a zis cu glas mare: „Mai ales pentru Preasfânta Preacurata, Preabinecuvântata, mărita Stăpâna noastră de Dum­nezeu Născătoare şi pururea Fecioara Maria”.
Mare întuneric se deschide înaintea ochilor împăratului. Mai negru decât noaptea fără stele şi cu cer căptuşit cu nori groşi. Este „întunericul cel mai dinafară” care se deschide şi unde merge un înger să spuie creştinilor de acolo: – O! creştini nefericiţi, creştini numai prin botez, nu şi prin credinţă şi fapte, ce căutaţi acolo? – Să le spuie că vor fi mântuiţi din chinurile de acolo prin rugăciunile celor vii ai lor, adăugate fiind şi înmulţite prin necurmatele rugăciuni ale Preasfintei Fecioarei Maria, care într-una se roagă pentru toţi credincioşii.
Iar când preotul a rostit din cuvintele Sf. Apostol Pavel (Romani 15,5-6)… „Şi ne dă nouă cu o gură şi cu o inimă, a mări şi a cânta prea­ cinstit şi de mare cuviinţă numele Tău, al Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh, acum şi pururea…”, toţi cei din Biserică au văzut un Serafim ieşind din altar şi zicându-le: „Staţi toţi cu frica lui Dumnezeu, cu un singur gând lăudând numele Domnului”. Tocmai cum glasul din rugul care ardea, spusese cu mii de ani în urmă lui Moise: „Scoate-ţi încălţămintea ta, căci locul pe care stai este loc sfânt”.Staţi deci cu frică şi rugaţi-vă cu preotul odată, care aşa glăsuieşte în faţa Sf. Mese: înaintea ta punem toată viaţa noastră şi nădejdea, Stăpâne, iubitorule de oameni, şi cerem şi ne rugăm şi ne cucerim, învredniceşte-ne pe noi să ne împăr­tăşim cu cereştile şi înfricoşatele Tale Taine… spre lăsarea păcatelor, spre iertarea greşelilor, spre împărtăşirea cu Sf. Duh, spre moştenirea împărăţiei cereşti, spre îndrăznirea cea către Tine, iar nu spre judecată, sau spre osândă”.
Şi când a auzit Amfilog glasul preotului zicând din altar: „Şi ne învredniceşte pe noi, Stăpâne, cu îndrăznire, fără de osândă, să cutezăm a Te chema pe Tine, Dumnezeul cel ceresc, Tată, şi a zice”, a şi văzut pe Arhanghelul Mihail şi Gavriil îngenunchind în mijlocul Bisericii şi rostind, împreună cu toţi creştinii din Biserică: „Tatăl nostru Care eşti în ceruri…” „Pace tuturor”, răsună în Biserică.
Pace, mereu pace vor creştinii, într-una o caută şi o doresc ei, iar eu neînţeleptul veneam cu sabia asupra lor, îşi zicea întru sine stăpânul Arabilor. O, evrei mincinoşi şi pârâtori, cum aţi clevetit!”
„Capetele voastre. Domnului să le plecaţi”, s-a auzit grăind preotul. Atunci îndată un înger ieşind din altar cu multe cununi de aur în mâini, nevăzut fiind, le pune pe capetele plecate ale credincioşilor. A venit şi la împăratul cel smerit acum şi cu inima frântă i-a pus o coroană pe cap şi ia zis: „Iată, îţi dau această cunună ca o încredinţare din partea celui de sus, că tu te vei face creştin şi vei pătimi munci grele pentru Hristos. În veci de veci vei purta această cunună înaintea scaunului lui Dumnezeu, cum o poartă miile de sfinţi pătimitori şi mucenici pe care i-ai văzut astăzi stând în jurul Dumnezeiescului Prunc”.
Pe cât fusese de întristat împăratul până acum, pe atât s-a veselit în sufletul său, auzind aceste cuvinte de pe buzele îngerului şi cu lacrimi fierbinţi a început a se ruga, ca să nu-l mai depărteze Dumnezeu de această minunată privelişte, să-l facă vrednic de moştenirea Sa şi de a intra în rândul drept-credincioşilor pe care i-a văzut lăudând pe Domnul atunci, când preo­tul îi pomenea şi-i chema întru ajutor la Sfânta proscomidie.
Pe cât de mare i-a fost bucuria muceniciei sale însă, pe atât s-a întristat inima lui Amfilog. Dar acum nu pentru sine, ci-l durea în suflet pentru alţii, socotindu-se pe sine mântuit, deşi nu primise Sfântul Botez pe care fierbinte începea a-l dori, ca pe o baie mântuitoare şi de viaţă dătătoare. S-a scârbit împăratul de păcatele oamenilor care vorbeau şi sfătuiau în Biserică în vremea sfintei şi veşnicei Liturghii. Căci vedea că sunt şi de acest fel de oameni în Biserică; dar pe ei şedeau călări diavoli în­tunecaţi şi încornoraţi, ci mereu îi îndemnau spre vorbele cele deşarte şi lumeşti. Unii pu­neau la cale cele ale casei, vorbeau de treburi, de vânzări şi cumpărări, alţii vorbeau de cei din Biserică, de hainele lor, de închinarea lor; unii râdeau, alţii călcau apăsat, tropăiau, grăiau tare sau îşi băteau joc de semnul Sfintei Cruci, nefăcând-o cum trebuie, ci-şi însemnau faţa, fără nici o tresărire a inimii şi fără nici un pic de evlavie, ca un fel de cerc, care nici într-un chip n-aduce cu Sfânta Cruce. Iar diavolii îi îndem­nau mereu la acestea, ca să le îndepărteze gân­durile, să nu vadă slujba îngerilor şi a oştilor cereşti, să nu audă cântarea acestora şi să nu înţeleagă mântuitoarele cuvinte ale Dumne­zeieştii Liturghii, ieşite din gura preotului, omul lui Dumnezeu şi purtătorul cuvântului Lui.
O, oameni nechibzuiţi şi netrebnici! zicea împăratul. Voi nu ştiţi ce aveţi înainte! Veniţi aicea ca la o privelişte oarecare, să vă desfătaţi poftele voastre. Voi nu vedeţi dracii călărindu- vă şi bătându-şi joc de voi!.,. Veniţi-vă în fire şi întoarceţi-vă gândul la Hristos, al cărui ostaş sunt şi eu de azi”.
Şi-n vreme ce creştinii care îndrăzniseră a intra în Biserică, dimpreună cu împăratul şi cu ceilalţi sfetnici şi ostaşi ai lui, stăteau cu capetele plecate, Amfilog auzea rugăciunea preotului din altar, deşi acesta o spunea în taină: „Mulţumesc Ţie, împărate nevăzutule, care cu puterea Ta cea nemăsurată toate le-ai făcut şi cu mulţimea milei Tale, din nefiinţă în fiinţă toate le-ai adus, însuţi Stăpâne, caută din cer spre cei ce şi-au plecat Ţie capetele lor, căci nu le-au plecat trupului şi sângelui, ci Ţie în­fricoşatului Dumnezeu… Tu dar, Stăpâne, cele puse înainte tuturor, nouă spre bine le în­ tocmeşte, după a fiecăruia osebită trebuinţă: cu cei ce înoată pe ape împreună înoată, cu cei ce călătoresc împreună călătoreşte, pe cei bolnavi îi tămăduieşte, Cel ce eşti doctorul su­fletelor şi al trupurilor”.
Când preotul şi-a încheiat rugăciunea grăind: „Cu darul şi cu îndurările iubirii Tale de oameni, a unuia născut Fiului Tău, cu care îm­preună bine eşti cuvântat, cu Preasfântul şi Bunul şi de viaţă făcătorul Tău Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor”, atunci a văzut îm­păratul cum se pogoară din cer Dumnezeu Părintele Ceresc, umplând altarul şi Biserica de slava şi lumina Sa; iar când preotul a luat, cu mare frică în mâinile sale, sfântul Agneţ şi l-a ridicat puţintel în sus pregătindu-se pentru a grăi: „Să luăm aminte, Sfintele Sfinţilor”, atunci Dumnezeu Tatăl a luat din mâinile lui Sfântul Trup al Fiului Său, L-a împărţit singur, în cele patru părţi şi a dat preotului zicându-i: „Primeşte credinciosule slujitor al Fiului Meu cel iubit, Care a pătimit pentru toată lumea. Te-am făcut vrednic de împărtăşirea cu Trupul şi Sângele Fiului Meu, pentru ca şi tu să îndrepţi şi să sfinţeşti pe credincioşi”. Preotul a luat cu smerenie adâncă şi a dus la gură, şi pe când mânca, lui Amfilog i se părea că mănâncă foc curăţitor. Aşa este Trupul Domnului. După ce şi-a şters palma cu un bu­rete, s-a apropiat cu cutremur de Sfântul Potir zicând: „Iată vin din nou la nemuritorul îm­părat”, iar împăratul cel Ceresc i-a dus Potirul la buze, zicându-i din nou: „Primeşte, slujitorule al Fiului Meu celui prea iubit, care a pătimit pentru toată lumea. Iertate să-ţi fie toate păcatele tale, prin jertfa aceasta pe care tu ai închipuit-o şi ai slujit-o astăzi”. Ştergându-şi buzele preotul zice: „Iată s-a atins de buzele mele va şterge fărădelegile mele şi păcatele mele le va curaţi”.
A luat apoi buretele, care totdeauna stă pe Sf. Masă, şi adunând toate părticelele şi fărâmiturile de pe Sfântul Disc: cele pentru sfinţi, cele pentru vii şi morţi… le-a turnat în Sf. Potir spu­nând: „Spală, Doamne, păcatele celor ce s-au pomenit aicea, cu cinstit Sângele Tău, pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi”.
Acum a văzut Amfilog pe toţi cei pomeniţi de preot şi pentru care se pusese pe Sf. Disc părticele din Sfânta Pâine… i-a văzut curăţiţi de păcate şi luminaţi ca… sfinţii. Pe bolnavi i-a văzut ridicaţi din pat şi din boală, uşuraţi şi însănătoşindu-se şi mulţumind lui Dumnezeu, pentru aceasta: pe călători i-a văzut feriţi de primejdii, căci îngerii îi păzeau pe unii, iar pe alţii îi călăuzeau; pe cei lipsiţi i-a văzut ajutoraţi. Pe toţi morţii pomeniţi i-a văzut uşuraţi de păcatele lor, iar pe cei din focul iadului, îi chinuiau diavolii din ce în ce mai puţin, când preotul se ruga pentru dânşii, pomenindu-i.
De asemenea şi pe sine s-a simţit Amfilog îm­păcat şi uşurat în sufletul său. Atâtea văzuse şi înţelesese el în aceste doua ceasuri de slujbă şi aşa i se întipăriseră acestea în minte, încât i se părea că-i creştin de mulţi ani. Nu mai era Amfilog, mândrul împărat al Arabiei, care intrase în Biserică cu gând rău şi care dăduse poruncă straşnică să o înconjoare ca să prindă pe preotul socotit ucigaş. Nu, acum era alt Amfilog. Zburase mândria din sufletul lui, se cutremurase până în adâncul fiinţei sale de câte văzuse şi auzise şi cum preotul se rugase şi pentru cei care intră în această Sfântă Biserică… cum şi „pentru cei care vieţuiesc în acest oraş”, se simţea slobozit de orice greşeală.
O! cum dorea să guste şi el din izvorul curăţeniei şi al sfinţeniei cu care preotul a venit în uşile altarului, grăind şi chemând cu căldura la sine: „Cu frica lui Dumnezeu, şi cu credinţă, şi cu dragoste să vă apropiaţi!” După ce preotul s-a întors din nou în faţa Sf. Mese, a cădit zicând încet „înalţă-te peste ceruri Dum­nezeule şi peste tot pământul slava ta”, a văzut Amfilog toate cetele îngereşti pogorându-se din nepătrunse înălţimi cereşti, au umplut Sfân­tul Altar şi cu cinste şi slavă nesfârşită au luat pe Pruncul pe care împăratul îl văzuse înjun­ghiat iar acum viu, întreg şi nevătămat mai lumi­nat decât soarele şi L-au dus la cer, spre scaunul Dumnezeirei, cu multe cântări Dumnezeieşti, aşa cum numai îngerii pot şi ştiu a cânta.
De mare frică a fost cuprins Amfilog îm­păratul, văzând acestea! Tot sufletul său se cu­ tremura. Dar nici nu se mira, înţelegea că Dum­nezeu Hristos, „se sfarmă şi se împarte, Mielul lui Dumnezeu cel ce se sfărâmă şi nu se desparte, cel ce se mănâncă pururea şi niciodată nu se sfârşeşte, ci pe cei ce se împărtăşesc îi sfinţeşte”. Acum începea să i se dezlege în minte toate tainele creştineşti. Iar când preotul s-a întors în uşile Altarului şi a zis: „Binecuvântarea Domnului peste voi, cu al Său dar şi cu a Sa iubirea de oameni, totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor”, aşa de mic s-a simţit faţă de acest om a lui Hristos, aşa de întunecată şi de pierdută-n zadar i se părea viaţa trăită până acum, aşa de departe de Domnul, de dulceaţa şi de mântuirea pe care numai El o poate da, încât, nu s-a mai putut ţine şi a căzut cu faţa la pământ strigând: „Fie-ţi milă şi de mine păcătosul, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, şi mă miluieşte. Şi tu, părinte, roagă-te Stăpânului şi Domnului tău pentru mine mult ticălosul, cel ce prea mult am păcătuit. Roagă-te să se îndure şi de mine şi să mă scoată din întunericul păgânătăţii, în care am trăit din pântecele maicii mele, ca să nu pier în veci”.
Şi îndată s-a auzit un glas zicând: „Botează-te şi te vei mântui, intrând în ceata sfinţilor, pe care i-ai văzut astăzi aici”.
Când preotul a zis: Drepţi primind Dum­nezeieştile, sfintele, nemuritoarele… ale lui Hristos Taine”, iată un înger a venit şi a luat toate păcatele preotului ce erau scrise pe o foaie albă de hârtie şi le-a aruncat în foc, zicând: „Sângele cel sfânt a lui Hristos le-a curăţat”, rămânând preotul curat şi luminat. Atunci îm­păratul a strigat: „O, tu, părinte, ajută neputinţei mele, tu cel curăţit de focul cel dumnezeiesc”. S-a sculat apoi, a stat drept şi iată sfinţitul slu­jitor al altarului a venit la dânsul cu anafora, căruia, ca să-l ispitească, i-a zis: „Ce-mi aduci mie aceste sfărâmituri de pâine? Eu te-am văzut ca ai tăiat un prunc mai luminat decât soarele şi din trupul Lui ai mâncat. De ce nu-mi aduci şi mie că şi eu am văzut azi toată slujba ta cunosc acum şi cred în Domnul Iisus Hristos” foarte s-a mirat preotul de acest răspuns al împăratului, neştiind el de dumnezeiasca descoperire ce i se arătase; dar îndată s-a luminat de Duhul Sfânt, a înţeles minunata arătare şi i-a răspuns împăratului, smerindu-se pe sine: „Mai bun eşti tu înaintea lui Dumnezeu, decât mine nevrednicul căci eu am slujit această pâine aşa cum mi s-a dat şi după cum s-a lăsat de la Sf. Apostoli şi se obişnuieşte de sute şi sute de ani. Spre slujba aceasta am fost şi sfinţit de Dumnezeu prin rugăciunile şi punerea peste mine, a mâinilor stăpânului meu Arhiereul Acum nici nu ştiu a grăi mai mult. După cât cunosc însă, ce ţi s-a arătat astăzi în acest sfânt locaş, ai văzut cu ochii tăi şi ai auzit cu urechile tot ce înseamnă şi ce închipuie slujba noastră, Sfânta şi Dumnezeiasca Liturghie. Zic înălţimei tale să primeşti această anaforă, care este dar bisericesc, iar după ce te va lumina Domnul prin darul Sfântului Botez, vei primi şi această taină Dumnezeiască a Prea Sfântului Trup şi Sânge al Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos”. Răspuns-a pe dată Amfilog şi toţi ai săi: „Botează-ne pe noi o, tu, Sfinţită slugă a lui Hristos, Dumnezeiescul Prunc, pe care L-am văzut azi pe braţele tale”. „Mie nu-mi este îngă­duit, a răspuns Ioanichie, ca eu preot să botez pe un împărat, ori pe boierii lui, fără blagoslovenia stăpânului meu, patriarhul. Sfătuiesc deci, pe Domnia ta, să trimiţi la Antiohia să vie patriarhul, care din pricina prigoanei tale a ple­cat de aici şi el te va Boteza”.
S-a luminat împăratul şi fără zăbavă a trimis la Antiohia mai mulţi boieri, scriind patriarhului ce dorinţă îi frământă sufletul şi rugându-l fier­binte să vie să-l lumineze prin baia Sf. Botez, căci Dumnezeu, i-a descoperit înfricoşata taină a credinţei şi amar se căieşte de cele ce a săvârşit în viaţă până atunci. Cine poate spune mirarea patriarhului când a primit scrisoarea împăratului Amfilog? S-a veselit şi a mulţumit cu multă rugăciune lui Dumnezeu, care face din vrăjmaşi prieteni şi din împăraţi păgâni, creştini de rând şi mucenici aleşi. Pe cât de cu grabă şi-a trimis Amfilog solii, pe atât de grabnic a plecat şi patriarhul cu dânşii spre Ierusalim.
Când i s-a adus vestea împăratului că se apropie patriarhul îndată a poruncit să se strângă toată oastea. S-au împodobit cu toţii şi au ieşit întru întâmpinarea alesului Domnului, patriarhul Metodie. Acesta vedea şi nu credea. I se părea meşte­şugită înşelăciunea păgânului şi grea cursa în care l-a prins. Îşi închipuia că scrisoarea stăpânului Arabilor şi cuvintele lui cele dulci şi smerite, au fost numai un laţ cu care să-l prindă şi să-l ucidă.
O, Doamne, facă-se voia Ta. De moarte am plecat din Ierusalimul asupra căruia venea acest păgân şi iată, Tu m-ai adus tot în mâinile lui. Facă-se voia Ta, acum şi pururea şi în vecii vecilor”. Aşa grăia întru sine patriarhul Meto­die. Veneau unul către altul: împăratul Amfilog cu inima frântă şi smerită, ca să se închine botezătorului său, Sf. Metodie, acesta, lăsându-se cu totul în voia Domnului, să vadă pe cel ce aşa de cu vicleşug îl prinsese. Dar când s-au apropiat, a descălecat împăratul de pe frumosul lui armăsar şi a căzut în praful drumului, strigând dintru adâncul sufletului său: „Bine ai venit, părintele şi luminătorul sufletului meu. Binecuvântează-mă şi te roagă pentru mine nevrednicul robul tău”.
Închinăciunea împăratului şi glasul lui duios, i-au spus patriarhului că era adevărată scrisoa­rea, că nu e nici o înşelăciune. L-a ridicat de jos pe împărat, l-a îmbrăţişat, l-a sărutat ca pe un frate bun, şi au intrat amândoi în cetate. Am­filog, puternicul stăpân al Arabilor, plângea. „De ce plângi, o, împărate?” a grăit Metodie. „Pentru fărădelegea ce am săvârşit, părintele meu. Cum am dărâmat sfânta cetate, câte vieţi le-am stins în mormânt, neştiind ce fac! Şi cum voiam să spulber din temelii şi Sf. Biserică, iar pe voi să vă şterg de pe faţa pământului”
Aşa a îngăduit Dumnezeu, împărate, ca sângele celor ucişi de tine să fie preţul luminării tale, tocmai cum sângele lui Hristos, a fost şi este preţul răscumpărării noastre a tuturor din robia păcatului. Tu nu-i plânge pe cei morţi, plânge viaţa ta cea păcătoasă de până acum şi nu uita că, dacă mântuirea ta a fost plătită cu atâta jertfă de sânge şi de vieţi omeneşti, şi viaţa ta va fi jertfă pentru slava lui Dumnezeu, pentru izbândirea şi întărirea altora”.
Pe toţi i-a botezat patriarhul în Biserica Sf. Mormânt cea făcătoare de minuni, ca şi cea povestită aici: pe împărat, pe sfetnici, pe căpitani şi pe toată oastea lui şi slujitorii. Nu mai era acum stăpân şi slugă, ostaşi şi căpitani. Toţi se simţeau fraţi, şi toţi se vedeau slugi plecate ale unui singur stăpân, Hristos, Fiul lui Dumnezeu.
Le-a arătat apoi în cuvinte calde tot firul credinţei creştine, le-a desluşit jertfa Domnului nostru Iisus pentru noi, întărindu-i pe toţi în cele ce au văzut şi au crezut. …„Să spuneţi acestea în toate laturile pămân­tului în care veţi merge. Să fiţi pretutindeni mar­tori ai acestei dumnezeieşti minuni pe care Hristos a lucrat-o înaintea ochilor voştri, iar credinţa şi faptele voastre să strălucească înain­tea oamenilor, pentru slava Domnului Dum­nezeu. El va fi cu voi în toate zilele voastre, vă va lumina şi vă va întări. Lui să vă rugaţi şi numai Lui să-i cereţi ajutor. Şi spuneţi tuturor ce se săvârşeşte în timpul slujbei Dum­nezeieştii Liturghii, ca să ştie toţi ce aţi văzut voi aici, pentru că Domnul v-a descoperit aceasta, ca toată lumea să cunoască, ce în­seamnă această Sf. Slujbă!…Şi iată… acum mi se arată Hristos Domnul şi-mi spune că şi voi veţi pătimi pentru numele Lui. Dar să nu vă smintiţi, căci cel ce rabdă până la sfârşit, acela se va mântui. Veţi fi puşi la încercări şi la munci grele când veţi mărturisi pe Hristos, şi veţi muri strigând ca tâlharul de pe crucea Golgotei: «Pomeneşte-mă Doamne, când vei veni întru împărăţia ta». Cununi de mucenicie sfântă şi veşnică, ca aceea pe care ai văzut-o, o, împărate, în mâna îngerului la sfânta Liturghie, vor străluci pe capetele voastre, încă şi minuni se vor lucra de Domnul prin voi. Căci voi sunteţi de acum, vase alese ale Lui, vrând să arate lumii tăria credinţei voastre. A voastră va fi împărăţia lui Hristos şi a Lui slava şi cinstea, tăria şi puterea în vecii vecilor. Amin…” Multe le-a vorbit patriarhul, cât nu se mai săturau ei ascultându-l şi mult s-au rugat pentru dânşii. Spre seară s-au despărţit cu jale mare şi lacrimi multe. N-a vrut însă să-i lase orfani şi le-a dat pe preotul Ioanichie să-i înveţe şi să le fie părinte şi tovarăş: iar aceasta mult a bucurat pe împărat şi pe toţi ai lui…
Întoarcerea lui Amfilog cu oastea lui cea numeroasă şi cu crucea în frunte, nu mai era cu zgomot şi cu zăngănit de arme. Toţi erau tăcuţi parcă n-ar fi fost înarmaţi, dar veseli. Veseli de dumnezeiasca schimbare ce se făcuse în viaţa lor şi ardeau de dorinţa de a povesti şi celor de acasă minunea pe care Dumnezeu le-o descoperise.
Când împăratului Babilonului, Amurat, i s-a adus vestea întoarcerii lui Amfilog cu toată oastea, i-a ieşit întru întâmpinare. „Unde sunt robii, unde-s prăzile? zicea el către sfetnicii săi. Oastea mea a fost biruită? Şi de ce au steag nou, cu două beţe puse cruciş?” Amfilog i-a vorbit de o biruinţă strălucită, dar nu de a oastei şi a lui, ci de biruinţa lui Hristos, povestindu-i cu deamănuntul tot ce se întâmplase, tot ce văzuse şi simţise la slujba creştină a Liturghiei din Biserica cea mare a Ierusalimului…„Coroana biruinţei Domnului şi cea mai măreaţă dovadă a acestei biruinţe, iat-o, luminate împărate: eu sunt creştin. M-am botezat cu toată oastea, boierii şi căpitanii, iar steagul acesta din fruntea oştirii este crucea pe care a fost răstignit Hristos, Dumnezeul nostru, de către evreii cei zavistnici, care te-au stârnit şi pe tine la război”.
Cumplită mânie a cuprins sufletul nelegiui­tului Amurat. Dar tot n-a crezut ce a auzit, aşa de neaşteptată a fost această veste. De aceea i-a poruncit: „Să mergi acum îndată, şi-n faţa mea şi a oastei mele, să te închini zeilor noştri şi să le aduci jertfe; de nu, de moarte grozavă vei pieri tu şi tot neamul tău, ca şi cei ce vor face ca tine”.
O, mărit şi bogat împărat al Babilonului, a răspuns Amfilog, cum nu crezi tu cele ce-ţi spune inima mea? Am plecat de aici cu gândul de a îndeplini porunca ta şi dorinţa mea. Am dărâmat cetatea Ierusalimului, am trecut-o prin foc şi sabie, apoi m-am pornit să dărâm şi Biserica, să nimicesc pe toţi cei ce se numesc creştini, după numele Dumnezeului lor, Hris­tos. Stăpânul lor, patriarhul, fugise de groaza oastei şi a numelui meu. De asemeni şi mulţi credincioşi cu dânsul. Am intrat în Biserică să văd cu ochii mei slujba lor. Şi, o, stăpâne Amu­rat, nu poate limba şi nu-s în stare buzele mele a spune ce-am văzut acolo. În Biserica creştinilor nu slujeşte un om, un preot, ci printr-însul şi cu dânsul slujesc mii de îngeri, odată cu el aducând slavă lui Dumnezeu şi jertfa cea fără de sânge. Dumnezeul lor, şi de acum al nostru, Hristos, este Fiul lui Dumnezeu, făcătorul tuturor celor văzute şi al celor nevăzute. El S-a dat de bunăvoie jertfă pe cruce, pentru iertarea păcatelor tuturor celor care cred într-însul şi se împărtăşesc cu Trupul Lui cel Sfânt şi cu Sângele lui cel scump.
Am văzut cum preotul împunge într-o pâine, dar îngerii Domnului îmi arăta că înjunghia un prunc nevinovat ca un miel… La dreapta Lui sta Sfânta Lui Maică şi Fecioară-n veci, la stânga cetele tuturor sfinţilor. Toate păcatele celor pomeniţi acolo le curăţă Domnul, aruncându-se în foc de sfinţii îngeri.
Am văzut cum din gura preotului luau îngerii cuvintele învăţăturii lui Hristos şi le duceau pretutindeni. Cine are urechi de auzit, aude.
Am mai văzut cum slujitorul acela al Bisericii îngropa pe Hristos după ieşirea cu sfintele daruri; cum pâinea aceea şi vinul se prefăceau prin puterea lui Dumnezeu, în însăşi Trupul şi Sângele Domnului Hristos. Şi când se îm­părtăşeau dintr-însele foc luau, de-i curăţa pe cei ce le gustau cu frică de Dumnezeu şi-i făceau ca îngerii.
Slujitorul lor şi al meu, pe care l-am şi adus cu mine, deşi e om, atunci la slujbă e luminat şi curat ca îngerul. E înger în trup omenesc. Pleacă-te înaintea lui, înaintea acestui curăţit şi sfinţit om al lui Dumnezeu.
O, împărate, nu mai pot spune ce-am văzut!… E aşa de dulce viaţa cu Hristos, atâta mulţumire îţi toarnă în suflet harul Lui şi atâta linişte şi dragoste în inimă, că nici nu bănuieşti. Crede şi tu în Hristos, botează-te ca şi noi care ne-am întors din Ierusalim şi te vei învrednici şi tu să vezi cu ochii tăi aceea ce buzele mele nu-s în stare să spuie, ce-am văzut şi ce-am auzit. Rogu-te împărate, pentru mântuirea ta şi a alor tăi, nu mai rămâne în credinţa de până acum, nu mai sălăşlui în întunerec, ci vino la lumina lui Hristos, ca să nu fie vai şi amar de voi!”, „Am văzut draci călărind pe cei necredin­cioşi şi cântărindu-le păcatele pe care îngerii nu le puteau şterge, aşa erau de multe şi de grele. Aceşti spurcaţi te vor chinui şi pe tine în veşnicile munci ale focului nestins dacă nu asculţi chemarea lui Hristos, făcută prin mine nevrednicul robul Său, căruia eu mă închin de acum întotdeauna împreună cu toţi ai mei. El e Dumnezeul Tare şi veşnic viu, nu lemnele şi pietrele moarte, ca idolii tăi; de aceea nu putem aduce jertfa decât lui Hristos, căruia suntem gata să-l jertfim chiar viaţa noastră. Pentru că noi vom trăi cu Domnul în veci, pentru aceasta nici nu ne temem de moarte. Hristos este cu noi. Şi cum a murit El ca să ne înveţe cuvântul adevărului şi al vieţii veşnice, tot aşa suntem şi noi gata să murim cu trupul pentru numele Lui…”.
N-apucă să-şi sfârşească Amfilog cuvântul şi o poruncă scurtă răsună. Ca un leu răcnind Amurat a strigat: „Tăiaţi capul nelegiuitului”.
Şi deodată s-a veselit privirea lui Amfilog, i s-a luminat faţa ca soarele, şi-a îndreptat ochii spre cer şi a grăit „Doamne Iisuse Hristoase, primeşte-mă şi pe mine păcătosul robul Tău”. Ochii lui nu s-au închis când i s-a rostogolit capul, ci tot în sus căutau, limpezi, iar buzele lui parcă mereu strigau: „Doamne Iisuse, Hristoase, pri­meşte-mă şi pe mine păcătosul robul Tău”.
Şi cununi de aur străluceau pe capetele tu­turor celor ce piereau, cât s-au înspăimântat toţi ostaşii lui Amurat şi chiar el însuşi.
Atunci s-a auzit mare glas de laudă pentru Hristos. Şi nimeni din ucigaşi nu pricepeau de unde le venea această putere nemaipomenită de a primi moartea cu bucurie, pentru că prin moarte ei primeau viaţa (Ioan 8,5-1).
Astfel s-a arătat câtă putere revarsă în su­flete credinţa nezdruncinată în Hristos care luminează şi întăreşte pe om şi s-a plinit şi cu­vântul patriarhului Metodie, că vor primi cununa mucenicească pentru Hristos şi de la Hristos Dumnezeul nostru, a căruia este puterea şi slava în veci. AMIN

Comentarii

comentarii

Lasa un comentariu

Adresa dvs. de email nu va fi publicata. Campurile obligatorii sunt marcate cu *

*


*

Poți folosi aceste etichete HTML și atribute: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>